Legenda arata ca, in urma cu cateva sute de ani, traia, pe pamantul ce poarta astazi numele de Naruja, un barbat iscusit si plin de vrednicie, Stoica, impreuna cu nevasta sa. Rodul casniciei lor: o fata mandra ca o zana din povesti, pe nume Ruja le aducea bucurie si nadejde.
Aproape de vremea petirii, tinerei Ruja ii batu in poarta intr-o zi un calaret voinic si chipes, imbracat in haine orasenesti, feciorul unui mare negustor de vinuri din targul Odobestiului. Cand auzi Ruja la ce venise tanarul, ii zise acestuia ceea ce le spunea si altor petitori: ca inca nu i-a sosit vremea maritisului. Luat cu asemenea vorbe tari, feciorul odobestean se supara si, simtindu-se jignit in mandria lui, se duse de indata la capul turcesc din zona, caruia ii marturisi toata nemultumirea sa, insistand ca acesta s-o duca in robie in tara lui.
La insistentele tanarului odobestean, insotit de o ceata de ieniceri, Pasa porni in cautarea fetei. Vazandu-i ca se apropie de curtea sa, pe fata o cuprinse frica si incepu sa fuga spre izvor, oprindu-se abia deasupra unei stanci prapastioase. La un semn al pasei, ostasii acestuia se repezira pe urmele Rujei, s-o prinda iar fata, vazandu-se in mare primejdie, se arunca peste stanca, in prapastia cea adanca.
Trupul tinerei a fost tras la mal de catre unii care, intamplator, se gaseau pe marginea vaii, insa, viata fetei se stinsese. Intr-o fuga alerga si mama ei spre copila si, cu inima insangerata incepu sa strige de durere: „Voi, mi-ati omorat bobocel de fata! Ce mai stati? Na Ruja, mancati-i trupul, cum i-ati mancat zilele!” Vorbele „Na Ruja!” au ramas inradacinate in zona, legenda comunei Naruja fiind transmisa din generatie in generatie, ca un simbol al identitatii culturale al teritoriului ocupat astazi de narujeni.
